Biblia necunoscută. Partea a III-a

Demizeii biblici

După cum am arătat şi în articolele precedente dedicate aceluiaşi subiect precum cel de faţă, Biblia, deţine o serie de pasaje ascunse la vedere pentru ochii celor ce nu doresc să le vadă. Personal nu am auzit niciodată un membru al clerului bisericesc să fi dornic de a dezbate subiectul ce-l voi pune în discuţie în continuare, iar subiectul mi se pare unul mai mult decât interesant…

Tot în Cartea Facerii, Biblia vine şi prezintă un episod unic în conţinutul ei şi de o deosebită importanţă. În capitolul intitulat Stricăciunea oamenilor, ni se spune în felul următor: “Când au început oamenii sa se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea ce şi le-au ales.”. Aşadar, odată cu înmulţirea populaţiei umane, fiii Domnului, îngerii, au râvnit la femeile muritoare şi coborându-se din cer, îşi iau neveste după „porunca inimii”, mai exact se împreunează cu acestea. Mai mult de atât, în continuare se precizează că această împreunare a fost una fructoasă, născându-se copii de pe urma sa, care au devenit „vitejii din vechime” : „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii aceştia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume” . Biblia îi numeşte uriaşi, dar în opinia mea, traducerea este întrucâtva defectoasă. Cuvântul original în ebraică pentru aceste progenituri este nephilim, însemnând uriaşi, măreţi, dar într-un sens mai degrabă de vitejie, de reputaţie şi nu strict de aspect fizic precum este sugerat în traducerea română. Aşadar aceştia erau eroi, oameni viteji, puternici, fii unor părinţi neobişnuiţi, jumătate de natură divină, jumătate oameni.

Ne sună oare cunoscut?  

Ar trebui să o facă, pentru că toate mitologile lumii vuiesc de astfel de personaje, cea elenă, romană, celtică, scandinavă, ori hindusă, eroi precum Ahile, Hercule, Aeneas, Cuchulain, etc. Aparent putem adăuga acestei liste si mitologia ebraică, bazându-ne pe aceste fragmente biblice. Similitudinile sunt clare, naşterea prin raportul sexual dintre o fiinţă divină, fie zeu, fie înger ori djin, cu o femeie muritoare ori un bărbat muritor. Cu toţi dau dovadă pe parcursul vieţii de atribuţii care îi fac să pară eroi şi viteji printre contemporanii lor. Deşi Biblia este „scumpă la vorbă” în cazul acestor personaje, o altă carte de sorginte ebraică, care face parte din textele studiate de tradiţia creştină şi iudaică este Cartea lui Enoch. Avându-şi originea cam prin secolul III î.Chr., cartea îl are protagonist, dacă putem spune aşa, pe Enoch, stră-străbunicul lui Noe. În cuprinsul acesteia se arată evenimentele mai sus menţionate în atât de puţine cuvinte de Biblie, mai exact se prezintă existenţa a 200 de îngeri care în vremuri străvechi, aveau obligaţia să vegheze asupra omenirii. Aceştia erau numiţi Veghetori. Deşi le era interzis să intervină în evoluţia omenirii, aceştia se îndrăgostesc de femeile oamenilor, coborându-se pe pământ şi, după cum am arătat mai sus, alegându-şi neveste. Şi aici se prezintă existenţa nephilimilor, fii ai îngerilor şi a oamenilor. Veghetorii însă aleg să-şi ducă existenţa printre oameni, îndrăgostindu-se nu doar de femeile acestora, ci chiar de viaţa lor, plină de emoţii şi bucurii. Aceştia încep a-i învăţa pe oameni cum să utilizeze focul, să prelucreze metalul, să-şi facă podoabe, îi învaţă farmece şi magie şi multe altele. Cu alte cuvinte iniţiază omenirea în ştiinţă şi în artă, o civilizează şi îi porneşte drumul spre evoluţie. Textul spune că Dumnezeu se înfurie pe aceştia şi îi pedepseşte, închizându-i ba sub nisipurile pământului, ori fundul mării, etc. Iar pentru a oprii intervenţia lor în mersul umanităţii, trimite potopul ca să şteargă tot ceea ce oamenii învăţaseră de la aceştia. 

Personal gândul mă duce iute la mitologia greacă, unde titanul Prometeu fură focul din Olimp spre a-l da muritorilor, fiind ulterior pedepsit de Zeus pentru fapta sa. Focul şi în această poveste este o metaforă pentru ştiinţă, cunoaştere. Din nou în analiza acestei povestioare biblice, ne lovim de asemănari frapante cu mitologiile altor civilizaţii, fundamental diferite am putea spune. Este oare o simplă coincidenţă faptul că din atâtea părţi ale lumii auzim despre fiinţe divine care au coborât pe pământ, s-au împerecheat cu muritori dând naştere unor oameni cu aptitudini extraordinare, la care poveştile le-au cărat numele grele până în zilele noastre, deşi provin din vremuri mult uitate de istorie? E oare coincidenţă că aceleaşi poveşti ne spun despre aceste fiinţe divine care au dăruit oamenilor cunoaşterea, mai exact a unor grupuri ale acestora care prin aceste acţiuni îşi supără seminţia? Poate avem o teorie care ne ajută, cea a paleoastronauţilor, poate că aceşti îngeri, zei, sunt doar o civilizaţie mult avansată nouă, dornică de a ajuta, de a civiliza, ori poate, cine ştie, sunt toate doar poveşti... 

Experimentul Philadelphia

Povestea aceasta îşi are originea cu vreo 60 de ani în urmă, mai exact i-a naştere în 1955 prin intermediul unui astronom şi scriitor pasionat de fenomenul OZN - Morris K. Jessup. E o poveste despre conspiraţii guvernamentale şi ştiinţă aflată în sfera SF-ului...sau poate nu.

În 1955 Morris K. Jessup publică cartea Un studiu asupra fenomenului OZN (The Case for the UFO), în care prezintă diverse teorii prin care ar putea extratereştri să se deplaseze prin spaţiu, folosind metode alternative propulsie cunoscută de om. Astfel de teorii alternative erau sugerate a fi îndoirea continuumului spaţio-temporal ori tehnologii bazate pe antigravitaţie. Este poate important de menţionat că Jessup avea licenţă în astronomie, un masterat în ştiinţe aplicate şi începuse un doctorat în astrofizică, nesusţinându-şi însă în final lucrarea pentru a obţine titlul de doctor.
În ziua de 13 ianuarie a aceluiaşi an, Jessup primeşte acasă o scrisoare care îi va schimba în mod fundamental întreaga viaţă. Scrisoarea este semnată de un individ ce se recomandă ca fiind Carlos Allende, un fost marinar. Acesta îi relatează faptul că în jurul anului 1943 Marina americană făcea o serie de experimente prin care încercă să facă vase de război invizibile. Astfel a fost cazul distrugătorului american USS Eldridge, care în anul cu pricina, în timpul unui astfel de experiment, nu a obţinut invizibilitatea ci a fost teleportat la 320 de km depărtare de locul în care se realiza experimentul, în plinul văz al echipajului vasului comercial SS Andrew Furuseth, pe care lucra şi Allende. După scurt timp de la teleportare, timp de ordinul minutelor, USS Eldridge dispare din noua locaţie şi reapare în locaţia iniţială. În continuare Allende povesteşte că unii membrii din personalul distrugătorului au început să aibă grave probleme de sănătate, halucinaţii, tumori, etc. ca urmare a expunerii la o cantitate atât de intensă de electromagnetism, folosit în experiment. Marinarii de pe USS Eldridge au fost constrânşi la păstrarea secretului sub ameninţarea unor consecinţe cât se poate de cumplite în caz contrar, unii din cei ce nu îşi păstraseră acestă obligaţie, dispărând sau murind subit.
Mai mult de atât, Allende pretinde în scrisoare ce i-a trimis-o lui Jessup că întregul experiment a fost realizat în baza teorie pentru unificarea câmpurilor elaborată de Einstein, o singură teorie care să explice toate fenomenele şi forţele din univers, o teorie la care Einstein a lucrat în timpul vieţii, nereuşind să o elaboreze. Totuşi în scrisoare, Allende, pretinde că marele savant a reuşit într-un final elaborarea acestei teorii dar a considerat-o prea periculoasă pentru a fi cunoscută public. Este important de menţionat că în acea perioadă, Albert Einstein a lucrat pentru Marina militară a Statelor Unite.
Allende pretinde cunoaşterea atât acestor informaţii atât din propria sa experienţă cât şi efectiv de la marinari de pe USS Eldridge. Mai mult, acesta prezintă în scrisoare o serie de nume de martori oculari care-i pot corobora povestea, însă nici unul din aceştia a nu putut fi găsit în realitate.

Citind cuprinsul scrisorii Jessup nu este convins de relatarea lui Allende şi îi cere acestuia mai multe detali şi informaţii pentru a-şi corobora povestea. După câteva luni acesta îi răspunde transmiţându-i că nu poate să-i ofere mai multe detalii.
Jessup deşi întrucâtva neconvins, face o serie de cercetări şi investigări asupra subiectului lovindu-se constant însă de piste moarte.

În primăvara anului 1957 are loc un eveniment ciudat. Jessup este contactat de către reprezentanţi ai Oficiul pentru Cercetări Navale care doresc o întrevedere cu el. La întâlnirea dintre aceştia este suprins când i se arată un exemplar din cartea sa. Deschizând-o remarcă faptul că erau realizate adnotări cu pixul pe marginile paginilor. Aparent Oficiul pentru Cercetări Navale era deosebit de interesat de aceste adnotări dacă s-a supus unui asemenea efort pentru a le cerceta. Rugat dacă poate să le identifice sau se le spună acestora orice cu privire la originea scrierilor, Jessup observă cu uimire că îi este cunoscut scrisul, e acelaşi de pe scrisoriile ce le primise el, era scrisul lui Allende. Oficialii marinei îi neagă, desigur, în mod categoric existenţa experimentului la încercările de a afla ceva de la aceştia.
În următorii anii Jessup devine obsedat de subiect, ajungând să-i consume întreaga viaţă. Scrie în mod obsesiv în jurul acestuia, dar în zadar căci editorii îi resping manuscrisele, iar în 1958 îl părăseşte şi soţia sa.

În 19 aprilie 1959 Jessup îl sună pe un bun prieten de-al său, dr. Manson Valentine, înţelegându-se să se întâlnească în următoarea zi, deoarece Jessup descoperise nişte dovezi covărşitoare în cazul Experimentului Philadelphia, pe care intenţiona să le publice.
La 20 aprilie 1959 Morris  K. Jessup este găsit mort în maşina sa, cu un tub prins în jurul ţevii de eşapament, tras cu celălalt capăt în interiorul maşinii rezultând în sufocarea acestuia. Moartea a avut loc înainte de întâlnirea cu prietenul său. Moartea a fost catalogată ca suicid şi aşadar nu s-a deschis niciodată o anchetă oficială şi nefăcându-se deci nici vreo autopsie.

Dacă Experimentul Philadelphia a existat cu adevărat este greu de zis. Tot ce putem face e să ne formăm o opinie în baza faptelor şi evenimentelor din jurul oamenilor care au avut, într-un fel sau altul, legătura cu acesta.

Biblia necunoscută. Partea a II-a

A fost Adam primul om?

O întrebare inutilă poate, căci răspunsul îl ştim atât de bine cu toţii, doar l-am auzit de atâtea ori. Adam este primul om pe care Dumnezeu l-a făcut, iar Eva prima femeie.
Am să-mi permit să contrazic, de dragul discuţiei, această paradigmă atât de puternic încleştată în tradiţia creştină. Argumentele pe care le voi aduce ţin exclusiv de cuvintele Bibliei. Nici mai mult, nici mai puţin.

După cum bine se cunoaşte, cartea sfântă ne spune că Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, odihnindu-se în cea de a şaptea. Pe parcursul creaţiei, omul ocupă ziua a şasea. Cu toate aceastea, Biblia, ducând povestea în mod cronologic, povesteşte cum Dumnezeu după ce se odihneşte în ziua a şaptea (deci după crearea omului) îl face din ţărână pe Adam, punându-l în grădina Edenului <Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.> Se sugerează că acesta nu a fost primul om, ci mai degrabă un experiment mai "special" întrucât a fost plasat în grădina Edenului, un loc unde să fie în siguranţă, unde să aibă tot ceea ce are nevoie fără a depune un efort în a le dobândi (hrană fără a vâna, o viaţă fără de boală, chiar eternă). Ulterior, Dumnezeu a luat o "mostră" din Adam, făcând-o astfel pe Eva. Dumnezeu îi creează pe cei doi lipsiţi de raţiune, de puterea de a distinge binele de rău, de a fi la urma urmei conştienţi de propria lor condiţie. Acest atribut inerent uman îl vor dobândi odată cu încălcarea singurei porunci pe care o primiseră în acel loc, gustând din fructul copacului cunoaşterii binelui şi a răului. Odată ce cuplul dobândeşte raţiunea este expulzat din Eden urmând să trăiască în salbăticie, să-şi câştige singuri hrana şi să lupte astfel pentru supravieţuire.

Un alt fragment interesant din Biblie care vine şi contrazice în mod subtil această paradigmă este cel ce relatează nelegiuirea lui Cain. Cain şi Abel sunt primii copii a lui Adam şi Eva, şi până în clipa în care Cain îl ucide pe Abel, sunt şi singurii copii ai celor doi. Fratele ucigaş blestemat fiind de Dumnezeu pentru actul său a plecat în ţinutul Nod unde, a cunoscut pe femeia sa! <După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh.>
Mai mult de atât, după ce Dumnezeu îl însemnează pe Cain, acesta se teme că oriunde va fugi pe pământ cine îl va întâlni îl va ucide. Se sugerează în mod clar faptul că pe pământ se aflau la aceea vreme şi alţi oameni, atât prin teama lui Cain de a-i întâlni, cât şi prin faptul că acesta îşi găseşte o parteneră, căci Adam şi Eva vor avea fete abia ulterior acestei relatări, întrucât după fuga fiului lor dintâi, cei doi îl vor procrea pe Set.

Este o discuţie interesantă dacă Set şi-a luat ca femeie pe vreuna din surorile sale, ori o femeie din afara neamului lui Adam. Personal tind să cred cea din urmă variantă deoarece Biblia menţionează în felul următor: <Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu.> Până la acest moment nu se relatează existenţa nici unei femei născută din Eva, dar ulterior se menţionează că Adam a avut pe lângă cei trei, mulţi fii şi fiice, sugerând că toţi aceştia s-au născut după Set.

Ca o concluzie pot spune că, în opinia mea, Biblia a fost greşit interpretată şi în acest sens de către majoritatea teologilor. Astfel Adam şi Eva nu au fost primii oameni, ci mai de grabă au fost primii oameni înzestraţi cu raţiune (cea pe care au dobândit-o odată cu consumarea fructului interzis), iar fii lor Cain şi Set şi-au găsit femei din afara descendeţei lor, din oamenii primordiali, sălbatici, făcuţi în ziua a şasea.

Biblia necunoscută. Partea I

Voi prezenta de-a lungul unor articole diferite o serie de elemente din Biblie, în special din Facere (Geneza) necunoscute pentru marea masă a oamenilor, ascunse sub ochii cititorilor, care ne pun inevitabil gândirea la lucru.

E Dumnezeu doar unul?

O astfel de întrebare cu câteva secole în urmă mi-ar fi rezervat cu siguranţă un loc cald şi luminos legat de un stâlp şi cu picioarele pe un rug, arzând. Chiar şi astăzi cu o asemenea întrebare risc să fiu privit cu nişte ochii suspicioşi de marea masă a oamenilor.
La biserică, la ora de religie pe care toţi am făcut-o în şcoală şi în chiar bunul simţ ortodox al fiecărui creştin răspunsul pare clar, Dumnezeu e doar unul, doar spune clar în Biblie şi în întreaga tradiţie creştină. Problema apare însă când la o lectură atentă, răspunsul nu este chiar aşa de simplu.
Biblia contrazice unitatea divină în câteva rânduri, cel mai semnificativ fiind în facerea omului: <Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!">. De ce e acest paragraf mai important în argumentare decât altele? Simplu, e singurul în facere lumii şi a omului în care Dumnezeu se referă la el (sau la ei), singurul în care face o asemănare între el şi o altă entitate ori fiinţă.
Următorul paragraf e la fel de interesant: <Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.> . După chipul şi asemănarea sa/a lor, nu creează deci o singură fiinţă ci două în asemănarea sa. Dualitatea creaţiei oglindeşte dualitatea Creatorului.
O concluzie simplă contrazice unitatea divină, cel puţin în percepţia timpurie, sugerând recunoaşterea în începuturile acestei religii, poate a unei perechi feminine a Zeului Suprem, cu care împreună formează noţiunea de Dumnezeu, de Yehova în limba ebraică (Cuplul primordial, creator al universului, dualitatea pasiv-activ, ne duce cu gândul la Ying-Yang-ul chinezesc).
Dacă a existat o asemenea concepţie la originea Vechiului Testament, cel mai probabil a fost pierdută în perioada timpurie a dezvoltării societăţii umane, sub puterea curentului patriarhal, care de altfel este foarte puternic evidenţiat în religia creştină.
O altă concluzie care ar putea să reiasă din aceste paragrafe este aceea că vechii evrei percepeau un întreg pantheon sub denumirea generică de Yehova, cu entităţi atât masculine cât şi feminine, asemănător majorităţii mitologiilor, spre ex: cea greacă cu Olimpienii săi.
Un alt paragraf biblic pare că vine să susţină această idee: <Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca.>. Acest paragraf este primul din Psalmul cu nr. 81 şi este, în opinia mea, deosebit de grăitor, vorbind despre un soi de consiliu al Dumnezeilor, sugerând în mod clar multitudinea acestor entităţi şi existenţa unui "for de decizie" la nivel divin, să spun aşa. 
Trebuie să menţionez că s-a făcut precizarea în diferite teori esoterice sau paleoastronautice că această pluralitate a lui Yehova reprezintă o rasă extraterestră care ar fi creat rasa umană.
Acest "consiliu al zeilor" arată ca la originile credinţelor care au stat la baza Vechiului Testament, oamenii în mod clar nu percepeau o singură divinitate, ci o pluralitate, cel mai probabil de ambele sexe. Această credinţă a fost pierdută în negura veacurilor pentru marea masă de credincioşi, sub numeroasele manipulări şi modificări dictate de interesele politice ale fiecărui secol, nişte urme sterşe poate mai păstrându-se doar în creştinismul gnostic.

Un documentar ce merită vazut

Recomand cu cea mai mare caldură documentarul Revelations of the Pyramids. Documentarul pune sub semnul întrebării teoria clasică a construcţiei piramidelor de către egipteni cu uneltele rudimentare care le aveau la aceea vreme în doar 20 de ani. De asemenea se prezintă o teorie deosebit de interesantă cu privire la scopul acestora care transcede ideea de simplu mormânt. Documentarul este foarte bine documentat, se discută cu experţi de la istorie şi arheologie, la fizicieni, matematicieni, ingineri şi arhitecţi, prezentându-se în principiu atât părerile scenariştilor cât şi ale scepticilor şi este narat de bine cunoscutul actor, laureat al premiului Emmy, Brian Cox. În mare parte a timpului documentarul reuşeşte să fie unul obiectiv, cu mici scăpări însă pentru a-şi susţine ideea finală.

În varianta online îl puteţi găsi:
http://www.youtube.com/watch?v=ooy2LTJoMVM

Legenda solomonarilor

Solomonarul (numit şi hultan ori zgrimţieş) este poate cel mai misterios personaj al mitologiei româneşti şi, din punctul meu de vedere, de departe cel mai interesant. Este descris de poveştile populare ca fiind un soi de vrăjitor, capabil să controleze vremea, mersul norilor, ploaia, având aşadar puteri depline în ce priveşte magia meteorologică. Solomonarii pot de asemenea să controleze moroii pe care ş-i subjugă pentru a-i folosi în operele lor şi cel mai de seamă este faptul că aceştia pot invoca şi controla balauri, pe care îi călăresc prin înaltul cerului.
Legendele populare ce îi privesc pe aceştia nu sunt clare cu privire la intenţiile solomonarilor, fiind priviţi atât ca agenţi ai diavolului, simpli vrăjitori ce şi-au vândut sufletul necuratului pentru puterea de a călării balauri, cât şi reprezentanţi ai ordinii, echilibrului şi dreptăţii. Se spune că aceştia umblau din sat în sat, îmbrăcaţi precum cerşetori pentru a testa mila şi bunătatea oamenilor. Dacă aceştia erau omenoşi cu ei, erau răsplătiţi cu vreme propice creşterii bucatelor, dar de erau răi le stricau semănăturile abătând furtuni şi grindină peste ele.
Conform legendei, nu oricine poate să ajungă solomonar ci doar cei oarecum predestinaţi. Copii care s-au născut cu "căiţă" pe cap (cel mai probabil acestă căiţă semnifică placenta) sau care erau al 7-lea fiu, uneori chiar al 7-lea fiu al unui al 7-lea fiu, în funcţie de zonă. Aceşti copii erau furaţi de mici de către un solomonar bătrân şi duşi într-o şcoală a iniţierii, plasată sub pământ, "pe lumea cealaltă". Aici tinerii erau iniţiaţi de un demon, numit Uniilă. Doar unul din 7 ajunge solomonar, restul erau trimisi la casele lor. Iniţierea şi pregătirea în tainele magiei şi ale naturii avea loc cam până la atingerea vârstei de 20 de ani, după care aceştia începeau a umbla prin lume, ducând o viaţă ascetă. Fiecare solomonar avea o carte care cuprindea toată înţelepciunea lumii şi toată magia, scrisă de mâna lui. Alături de aceasta mai au un toiag ori o secure cu diverse simboluri încrustate pe ea, care este instrumentul ce mediază voinţa solomonarului cu manifestarea în natură.
Din lacuri izolate aflate în piscuri de munte, aceşti magicieni îşi subjugă balaurii. Folcloristul Tudor Pamfile prezintă o perspectivă parţială asupra acestui ritual. Şarpele care nu a fost văzut de nimeni timp de 9 ani se transformă în balaur, căutându-şi apoi refugiu într-un lac fără fund. Solomonarul este cel care apoi folosindu-şi puterile ingheaţă lacul şi invocă ulterior balaurul (în unele versiuni îi foloseşte pe moroi pentru a  ţintuii creatura până o încalecă, moment în care obţine puterea şi controlul asupra sa).
Nu se ştie vechimea acestui mit românesc, însă la un moment dat, a fost completat cu prezenţa unui alt personaj, un anti-solomonar, numit Maestru Pietrar. Acesta cunoştea (cel puţin parţial) magia solomonarilor şi era capabil de a o combate, putând alunga furtunile abătute astfel asupra satului. Maestrul Pietrar este adesea descris ca fiind un solomonar care a renunţat la aceea cale sau s-a îndrăgostit (căci dacă aceştia se îndrăgosteau de o fată îşi pierdau pe dată puterile) şi a revenit în rândul societăţii.
Numele acestei caste este cel mai probabil atribuit după creştinizarea spaţiului românesc, referindu-se la regele Solomon, care era privit ca un simbol al înţelepciunii, iar mai târziu pe scena mistică şi alchimică europeană, marele rege era perceput ca un mare magician, cu puterea de a-şi subjuga demonii (reprezentând lupta omului de a stăpânii natura, aceiaşi fiind situaţia şi a solomonarilor cu stăpânirea morilor şi a balaurilor).
Există teorii care susţin că aceştia sunt continuatorii preoţilor daci. Acestă teorie se bucură de următoarele argumente: viaţa ascetă a magicienilor, izolarea de societate, iniţierea în interiorul pământului, în peşteri, relaţia puternică cu natura şi controlul asupra balaurilor. Balaurul a jucat un rol important în cultura dacică, fiind chiar stema acestora (având însă un cap de lup), acesta reprezintă măreţia, grandoarea şi puterea naturii, pe care preoţii daci s-au străduit să o înţeleagă, iar călărirea acestui animal reprezentând chiar supunerea forţelor stihiale, asemănarea omului cu divinul.
Posibilitatea existenţei unei forme de societate secretă iniţiatică cu o oarecare continuitate dacică pe teritoriul carpatic mi se pare întrucâtva posibilă, deoarece mai ales în mediul rural s-au păstrat nenumărate tradiţii dacice (desigur oamenii neştiind acestă origine a credinţelor şi superstiţilor lor)
Solomonarii, personaje pur mitologice, sau o castă reală hiberbolizată de credinţele şi superstiţiile populare? O întrebare care, cel puţin pentru moment, va rămâne fără răspuns.

2012 şi sfârşitul lumii

Data de 21 decembrie 2012 aduce cu ea finalul unui ciclu temporal din calendarul mayaş, cunoscut sub numele de baktun (5125 de anii), dar în opinia unora ea aduce şi sfârşitul lumii aşa cum o ştim noi astăzi.
Identificarea acestei date ca fiind una apocaliptică se poate să-şi fi avut sursa din mitologia mayasă. Mai exact, acest popor considera că zeii făcuseră înainte 3 tentative, eşuate, de creare a omului. Prima a fost crearea unor oameni din lut, dar când zeii i-au pus pe pământ la primul contact cu apa aceştia s-au dizolvat. A doua încercare a fost crearea unor oameni din lemn. Aceştia puteau pluti pe apă şi zeii erau astfel fericiţi, până când înşă, oamenii de lemn au întâlnit focul şi au ars. Atunci s-a făcut a treia încercare şi astfel au fost creaţi oamenii de aur, rezistenţi atât la apă cât şi la foc, aceştia însă erau reci la atingere, muţi şi astfel zeii au fost din nou nemulţumiţi. Ultima încercare a fost crearea oameniilor din carne, care mici cum erau aduceau ofrande zeilor şi astfel îi mulţumeau pe aceştia. Astfel, unii au interpretat cele 4 geneze ale omenirii ca fiind lumi, civilizaţii distincte care au cunoscut fiecare câte o apocalipsă. Ultima lume a durat 13 baktun, adică în jur de 5125 de ani, iar odată cu finalul acesteia a început un nou ciclu pe data de 11 august 3114 î.Chr. Astfel 13 baktun de atunci se for finaliza pe 21 decembrie 2012. De aici prezumţia că la acea dată şi civilizaţia noastră va cunoaşte un sfârşit.
Un alt argument al celor ce propăvăduiesc această ipoteză (şi cel mai puternic promovat) este că civilizaţia mayasă, care elaborase un sistem atât de precis şi complex de măsurare a timpului, nu a făcut nici o altă menţiune despre timpul de după acestă dată, mai exact calendarul mayaş se opreşte în 2012.
Comunitatea New Age a elaborat o serie de posibile scenarii apocaliptice pornind de la alinierea planetelor care vor împinge pământul înspre Soare, la inversarea polilor, la ciocnirea cu un corp ceresc cum ar fi un asteroid ori cometă. S-a vehiculat şi varianta venirii extratereştilor desigur. Totuşi s-au propus şi ipoteze non-letale ca să spun aşa, care vorbesc despre elevarea rasei umane şi ridicarea acesteia la un nivel superior al conştiinţei.
Acestea fiind zise trebuie prezentată şi cealaltă parte a baricadei, care în principiu insistă că în data de 21 decembrie 2012...nu se va întâmpla nimic.
Mayaşii nu au prezis în nici o profeţie sfârşitul lumii la acestă dată, ori faptul că ar avea loc orice alt eveniment.
Deşi datorită eradicării culturii mayaşe de către spanioli, în special de către biserica catolică spaniolă, nu este perfect clară mitologia acestora şi apar variante ale mitului genezei umane în care cea de-a treia încercare de al face pe om a zeilor, omul de aur, nu a fost distrus, ci lăsat pe pământ alături de omul nou, reprezentând omul bogat, iar omul de carne pe cel sărac, cei doi învăţând să convieţuiască şi să se ajute. Aşadar cel mai probabil aceste mituri reprezintă simbolic adaptarea omului la mediu (lupta cu apa iar apoi cu focul, forţele naturii) şi structura societăţii mayase şi instigarea la armonie între clasele sociale (bogaţi - săraci).
Cercetătorii desfinţează ştiinţific toate scenariile apocaliptice. Nu vom fi loviţi atât de curând de vreun corp ceresc, cel puţin nu atât de mare încât să fie capabil să distrugă civilizaţia umană, poli, încă, nu se vor inversa, etc.
Cel mai de seamă argument care susţine că aceşti maeştrii ai calendarului au oprit numărătoarea la acestă zi deoarece ştiau ei ceva, este invalidat de ultimele descoperiri arheologice. Astfel, la Xultun unde se găsesc ruinele unui vechi oraş mayaş, s-a găsit o frescă care prezintă calcule ale calendarului, incluzând date de până la 7000 de ani de acum. În mod clar mayaşii nu şi-au oprit numărătoare la finalul acestui baktun.

Ca să concluzionez, vom afla în curând care dintre părţi are dreptate, sper doar ca întreaga atenţie a lumii către acestă zi să nu creeze cu adevărat o presiune psihică ducând la evenimente nedorite.

Operele lui Shakespeare scrise de...Shakespeare?

William Shakespeare, unul dintre cei mai cunoscuti poeţi şi dramaturgi ai lumii şi perceput ca poetul naţional al Angliei, a lăsat în urma sa 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 poeme narative şi multe alte poezii. Dar oare este cu adevărat el cel ce a dăruit omenirii aceste opere sau e adevărul mult mai misterios şi aş cuteza să spun mai înşelător decât ne-am aştepta.
Voi trata în continuare toată problema în mod sistematic:

De ce nu William Shakespeare este cel ce a scris operele ce-i sunt atribuite:
1. Shakespear provenea din orăşelul Stradford-upon-Avon (de unde şi denumirea atribuită acestuia în mod popular ca Lebăda de Avon) dintr-o familie de lucrători analfabeţi. Nu există nici o dovadă că acesta ar fi urmat şcoala pregătitoare însă nici nu se poate infirma din acelaşi motiv. Un lucru însă se poate spune cu certitudine, William Shakespeare nu a urmat un alt nivel educaţional, superior şcolii pregătitoare.
Suprinzător, există numai 5 specimene ale scrisului marelui poet dramaturg, care toate 5 sunt semnăturile sale, trei dintre ele regăsindu-se pe testamentul său (testament care menţionează toate bunurile, însă nu face referire la nici un singur manuscris).
Mai mult de atât, toţi copii săi erau analfabeţi, fiica sa Judith neştiind nici măcar să se semneze.Ar părea la o primă vedere cel puţin ciudat şi ilogic ca un asemenea maestru al cuvintelor şi fin cunoscător a literaturii clasice nu ar fi avut grijă ca copii săi să primească o educaţie corespunzătoare valorii sociale dobândite de el.

2. Esenţa pieselor şi limbajul folosit îl elimină pe adevăratul Shakespear de la paternitatea acestora. Astfel, operele sunt presărate cu motive şi aluzii din literatura clasică şi contemporană, marea masă a acestora nefiind la aceea vreme disponibilă în limba engleză, iar din datele istorice nu rezultă că personajul discutat aici ar fi avut asemenea cunoştiinţe, ori existenţa circumstanţelor măcar în care le-ar fi putut dobândii. Mai mult de atât, în piesele acestuia se demonstrează o foarte bună cunoaştere a legilor Angliei, întrucât pe lângă aluzii literare se utilizează şi o multitudine de termeni juridici. Un ultim factor referitor la limbajul utilizat în operele lui Shakspeare este dat de prezenţa unor expresii din jargoul Universităţii Cambridge, pe care ştim cu certitudine din documente şi arhivele universităţii că William nu a a frecventat-o ca şi cursant.
Piese precum Romeo şi Julieta ori Neguţătorul din Veneţia descriu în mod detaliat geografia şi cultura din nordul Italiei, iar Zadarnicele chinuri ale dragostei trădează bârfele de la aceea vreme de la curtea regelui de Navarra, provincie situată pe teritoriul actual al Spaniei, toate acestea denunţând un autor care călătorise mult în raport cu perioada în care trăia.
De asemenea în operele Shakespearene, se prezintă într-un mod deosebit de realist tabieturile şi obiceiurile aristocraţiei elizabetane, perspective care ar fi fost destul de ocultate faţă de un fiu de fabricand de mănuşi şi negustor de lână.

3. De-a lungul vieţii sale, nu s-a bucurat de o recunoaştere deosebită în ochii altor autori recunoscuţi contemporani lui. În 1595, dramaturgul Robert Greene, îl numeşte pe Shakespeare un plagiator care "se remarcă numai prin îngâmfarea sa." Trebuie avut în vedere faptul că epoca elizabetană vuia de bârfe, satire şi jurnale, care cu toate par al omite pe William Shakespeare, cu excepţia a foarte puţine menţiuni nesemnificative pentru opera sa. Cu titlu de exemplu pentru asemenea menţiuni ar fi: încercarea acestuia de a se sustrage de la a plătii taxe, precum şi implicarea într-o bătaie cu delicvenţii din Surrey.
Moartea sa în 1616 nu a fost cu nimic mai specială. Era specific acelei perioade ca la moartea unui asemenea artist să aibă loc o revărsare de versuri în memoria acestuia de către autorii contemporani, fapt care de asemenea nu s-a întâmplat în cazul lui Shakespeare, moartea sa rămânând un eveniment doar pentru locuitorii orăşelului Stradford.

Dacă nu Shakespeare este autorul, atunci cine? Ipoteze:

1. Candidatul principal este Edward de Vere, contele de Oxford. Acesta a trăit între anii 1550-1604, fiind un nobil intelectual, educat la Cambridge unde a studiat dreptul. Un alt element care-l sugerează pe acesta ca autor al operelor este faptul că a călătorit mult prin întreaga Europă, în special prin Italia. Edward de Vere a finanţat o companie de teatru şi era cunoscut ca cel mai de seamă poet al curţii elizabetane. O carte din 1589 intitulată The Art of English Poesie îl numeşte "cel mai de seamă dintre gentilomii de la curte care au scris într-un mod lăudabil şi care au acceptat ca opera lor să nu le poarte semnătura." Din această menţiune rezultă că era o practică într-o oarecare măsură cunoscută ca anumiţi curteni să îşi publice operele literare sub un alt nume, alegând să rămână în anonimat. Motivul pentru care exista acest fenomen de a rămâne în anonimat era dat de modul în care era perceput şi privit teatrul în epoca elizabetană de către societate, perceput atunci asemănător cu modul în care este astăzi privită pornografia.
Un alt argument care îl plasează pe locul de candidat principal este faptul că viaţa sa şi interacţiunile sale cu nobilii şi curtenii elizabetanii este foarte bine reprezentată în sonetele lui Shakespeare.
Problema principală a acestei teorii însă, ia naştere cu moartea lui Oxford care are loc în 1604, întrucât opere atribuite lui Shakespeare încă continuă să apară mulţi ani după aceea.

2. Un alt candidat important este sir Fracis Bacon (1561-1626). Considerat ca fiind una dintre cele mai strălucite minţi ale epocii elizabetane, provenind dintr-o familie aristocrată, absolvent de Cambridge, a studiat dreptul la Gray's Inn, fiind un fin cunoscător de multiple limbi străine, avocat pledant şi renumit om politic, ocupând mai multe funcţii de nivel înalt. Încă de când studia dreptul acesta a scris o serie de piese pe care le pusese în scenă cu ajutorul colegiilor săi, fiind numit de unul dintre biografii săi ca "poet ascuns". Mai mult, în 1597 şi 1598 Joseph Hall şi John Marston, doi scriitor satirici, îi atribuie acestuie paternitatea poemelor Venus şi Adonis şi Violul Lucreţiei.
Acesta ar fi scris sub anonimat pentru motivele prezentate şi în cazul lui Edward de Vere şi anume ochii răi cu care era privit teatrul de către societate la aceea vreme şi incompatibilitatea acestui stigmat cu cea de politician de top.

Candidaţi mai sunt pe lângă cei doi însă de o importanţă mai scăzută. Astfel ar mai fi: Roger Manners conte de Rutland, Christopher Marlowe ori William Stanley, conte de Derby. S-a afirmat, cu privire la operele lui Shakespeare, şi  că ar fi chiar rezultatul mai multor autori, fapt care ar explica variaţiile de tonalitate a pieselor precum şi vocabularul extins, mai bogat de două ori decât al oricărui alt poet englez.

Trebuie reţinut faptul că marea masă a academicienilor moderni îl consideră pe William Shakespeare ca fiind autorul poeziilor şi pieselor ce-n mod tradiţional îi sunt atribuite, celelalte teorii luptând încă pentru recunoaştere. Ambele tabere însă au în spatele lor argumente, dovezi şi prezumţii greu de dat la o parte.

Grupul Bilderberg

Stăpâni din umbră ai lumii, planificatori Noi Ordini Mondiale, urmaşi ai ordinului Iluminaţiilor Bavarezi, Grupul Bilderberg a fost "însărcinat" de către comentatorii teoriei conspiraţiei moderne cu toate relele posibile sau imposibile, apărând adesea ca un actor important pe scena manipulării şi conducerii lumii.

Ca să pornim de la început, Grupul Bilderberg, cum a fost el numit de gurile criticilor, a fost iniţiat de prinţul Bernhard al Olandei în 1954, ca o întrunire între oameni de afaceri, politicieni şi bancheri de top ai Europei şi Americii, având caracter informal, cu scopul de a forma o mai strânsă şi mai eficientă colaborare a societăţiilor civile din zona NATO, dar desigur şi a raporturilor politice dintre statele membre. Această primă întâlnire a avut loc la hotelul Bilderberg, de unde şi numele atribuit grupului. Următoarele întruniri ale acestora au avut loc anual şi au fost ţinute în diverse alte oraşe Europene şi din America de Nord.

Scopul iniţierii acestor întruniri a fost şi a rămas acela de a se crea un forum de discuţie la nivel mondial, unde elitele conducătoare să se poate întâlni şi discuta probleme majore, care în general reclamau o armonizare a acţiunilor între principalii actori pe scena politicii internaţionale. Ţinute în spatele uşilor închise, astfel toate sedinţele având un caracter informal şi drept urmare fiind oprit accesul pentru presă.
Şedinţele durează în general între 3 şi 4 zile, iar la finele lor nu de puţine ori au loc anumite schimbări de politică sau de strategie economică din partea celor ce-şi au reprezentarea în Grup.
Nişte nume cunoscute ale celor ce au frecventat mai devreme sau mai târziu în cariera lor aceste şedinţe ar fi David Rockefeller (membru iniţiator al primei întruniri), Bill Clinton, Bill Gates, Margaret Thatcher, preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn şi mulţi alţii.
Grupul Bilderberg este un luptător şi promotor al capitalismului, fără a se ascunde acest fapt, lucru deductibil şi doar din o simplă analiză a membrilor săi. Aceste întruniri au stat la baza înfiinţării Comisie Trilaterale (o altă candidată în teorii la titlul de păpuşar al globului) care funcţionează în principiu pe aceleaşi principii şi ideii, introducând însă în rândul membrilor şi oficiali ai guvernului Japonez şi oameni de afaceri semnificativi din acelaşi stat.

Trebuie menţionat că sedinţele Grupului Bilderberg au loc şi în zilele noastre, locaţia nefiind secretă ori ocultată, discuţiile membrilor însă da.

Introducere

De la începutul lumii, până azi, şi cel mai probabil până la sfârşitul ei, de va fi unul, anumite elemente caracterizate de o fineţe şi importanţă deosebită au fost ţinute secrete, ori au fost denaturate în transmiterea lor către populaţie într-o manieră sau alta de către cei ce au avut şi de către cei ce au puterea. În virtutea paradigmei societăţii de astăzi, faptul că se ţin secrete faţă de noi, de oamenii simpli, fie de către guverne ori societăţi secrete, este un mod de a gândi unanim acceptat. Problema apare atunci când în lipsa de informaţie totală, apar unii ori alţii, precizând că ei ar şti cu adevărat cum e situaţie, ducând doar la o dezinformare şi mai mare şi, pot spune fără rezerve, ajungând chiar până acolo unde înveninează mintea neiniţiaţilor.
Ceea ce voi încerca să realizez prin acest blog este să prezint date, informaţii, care vor fi expuse printr-o logică de bun simţ, comformă cu briciul lui Occam, pentru ca mai departe fiecare cititor să poate să-şi formeze singur o părere, pornind de la o bază obiectivă.
Voi trata subiecte diversificate de la societăţi secrete la lumi pierdute ori istorii ascunse, la diversele teorii ale conspiraţiei atât de mult dezbătute şi comentate la ora actuală.

Vă urez tuturor o lectură plăcută şi vă recomand să rămâneţi întotdeauna cu mintea deschisă, dar în acelaşi timp să filtraţi toate informaţiile, întotdeauna, prin bunul simţ al forului vostru interior.