Biblia necunoscută. Partea a III-a

Demizeii biblici

După cum am arătat şi în articolele precedente dedicate aceluiaşi subiect precum cel de faţă, Biblia, deţine o serie de pasaje ascunse la vedere pentru ochii celor ce nu doresc să le vadă. Personal nu am auzit niciodată un membru al clerului bisericesc să fi dornic de a dezbate subiectul ce-l voi pune în discuţie în continuare, iar subiectul mi se pare unul mai mult decât interesant…

Tot în Cartea Facerii, Biblia vine şi prezintă un episod unic în conţinutul ei şi de o deosebită importanţă. În capitolul intitulat Stricăciunea oamenilor, ni se spune în felul următor: “Când au început oamenii sa se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea ce şi le-au ales.”. Aşadar, odată cu înmulţirea populaţiei umane, fiii Domnului, îngerii, au râvnit la femeile muritoare şi coborându-se din cer, îşi iau neveste după „porunca inimii”, mai exact se împreunează cu acestea. Mai mult de atât, în continuare se precizează că această împreunare a fost una fructoasă, născându-se copii de pe urma sa, care au devenit „vitejii din vechime” : „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii aceştia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume” . Biblia îi numeşte uriaşi, dar în opinia mea, traducerea este întrucâtva defectoasă. Cuvântul original în ebraică pentru aceste progenituri este nephilim, însemnând uriaşi, măreţi, dar într-un sens mai degrabă de vitejie, de reputaţie şi nu strict de aspect fizic precum este sugerat în traducerea română. Aşadar aceştia erau eroi, oameni viteji, puternici, fii unor părinţi neobişnuiţi, jumătate de natură divină, jumătate oameni.

Ne sună oare cunoscut?  

Ar trebui să o facă, pentru că toate mitologile lumii vuiesc de astfel de personaje, cea elenă, romană, celtică, scandinavă, ori hindusă, eroi precum Ahile, Hercule, Aeneas, Cuchulain, etc. Aparent putem adăuga acestei liste si mitologia ebraică, bazându-ne pe aceste fragmente biblice. Similitudinile sunt clare, naşterea prin raportul sexual dintre o fiinţă divină, fie zeu, fie înger ori djin, cu o femeie muritoare ori un bărbat muritor. Cu toţi dau dovadă pe parcursul vieţii de atribuţii care îi fac să pară eroi şi viteji printre contemporanii lor. Deşi Biblia este „scumpă la vorbă” în cazul acestor personaje, o altă carte de sorginte ebraică, care face parte din textele studiate de tradiţia creştină şi iudaică este Cartea lui Enoch. Avându-şi originea cam prin secolul III î.Chr., cartea îl are protagonist, dacă putem spune aşa, pe Enoch, stră-străbunicul lui Noe. În cuprinsul acesteia se arată evenimentele mai sus menţionate în atât de puţine cuvinte de Biblie, mai exact se prezintă existenţa a 200 de îngeri care în vremuri străvechi, aveau obligaţia să vegheze asupra omenirii. Aceştia erau numiţi Veghetori. Deşi le era interzis să intervină în evoluţia omenirii, aceştia se îndrăgostesc de femeile oamenilor, coborându-se pe pământ şi, după cum am arătat mai sus, alegându-şi neveste. Şi aici se prezintă existenţa nephilimilor, fii ai îngerilor şi a oamenilor. Veghetorii însă aleg să-şi ducă existenţa printre oameni, îndrăgostindu-se nu doar de femeile acestora, ci chiar de viaţa lor, plină de emoţii şi bucurii. Aceştia încep a-i învăţa pe oameni cum să utilizeze focul, să prelucreze metalul, să-şi facă podoabe, îi învaţă farmece şi magie şi multe altele. Cu alte cuvinte iniţiază omenirea în ştiinţă şi în artă, o civilizează şi îi porneşte drumul spre evoluţie. Textul spune că Dumnezeu se înfurie pe aceştia şi îi pedepseşte, închizându-i ba sub nisipurile pământului, ori fundul mării, etc. Iar pentru a oprii intervenţia lor în mersul umanităţii, trimite potopul ca să şteargă tot ceea ce oamenii învăţaseră de la aceştia. 

Personal gândul mă duce iute la mitologia greacă, unde titanul Prometeu fură focul din Olimp spre a-l da muritorilor, fiind ulterior pedepsit de Zeus pentru fapta sa. Focul şi în această poveste este o metaforă pentru ştiinţă, cunoaştere. Din nou în analiza acestei povestioare biblice, ne lovim de asemănari frapante cu mitologiile altor civilizaţii, fundamental diferite am putea spune. Este oare o simplă coincidenţă faptul că din atâtea părţi ale lumii auzim despre fiinţe divine care au coborât pe pământ, s-au împerecheat cu muritori dând naştere unor oameni cu aptitudini extraordinare, la care poveştile le-au cărat numele grele până în zilele noastre, deşi provin din vremuri mult uitate de istorie? E oare coincidenţă că aceleaşi poveşti ne spun despre aceste fiinţe divine care au dăruit oamenilor cunoaşterea, mai exact a unor grupuri ale acestora care prin aceste acţiuni îşi supără seminţia? Poate avem o teorie care ne ajută, cea a paleoastronauţilor, poate că aceşti îngeri, zei, sunt doar o civilizaţie mult avansată nouă, dornică de a ajuta, de a civiliza, ori poate, cine ştie, sunt toate doar poveşti...