Solomonarul (numit şi hultan ori zgrimţieş) este poate cel mai misterios personaj al mitologiei româneşti şi, din punctul meu de vedere, de departe cel mai interesant. Este descris de poveştile populare ca fiind un soi de vrăjitor, capabil să controleze vremea, mersul norilor, ploaia, având aşadar puteri depline în ce priveşte magia meteorologică. Solomonarii pot de asemenea să controleze moroii pe care ş-i subjugă pentru a-i folosi în operele lor şi cel mai de seamă este faptul că aceştia pot invoca şi controla balauri, pe care îi călăresc prin înaltul cerului.
Legendele populare ce îi privesc pe aceştia nu sunt clare cu privire la intenţiile solomonarilor, fiind priviţi atât ca agenţi ai diavolului, simpli vrăjitori ce şi-au vândut sufletul necuratului pentru puterea de a călării balauri, cât şi reprezentanţi ai ordinii, echilibrului şi dreptăţii. Se spune că aceştia umblau din sat în sat, îmbrăcaţi precum cerşetori pentru a testa mila şi bunătatea oamenilor. Dacă aceştia erau omenoşi cu ei, erau răsplătiţi cu vreme propice creşterii bucatelor, dar de erau răi le stricau semănăturile abătând furtuni şi grindină peste ele.
Conform legendei, nu oricine poate să ajungă solomonar ci doar cei oarecum predestinaţi. Copii care s-au născut cu "căiţă" pe cap (cel mai probabil acestă căiţă semnifică placenta) sau care erau al 7-lea fiu, uneori chiar al 7-lea fiu al unui al 7-lea fiu, în funcţie de zonă. Aceşti copii erau furaţi de mici de către un solomonar bătrân şi duşi într-o şcoală a iniţierii, plasată sub pământ, "pe lumea cealaltă". Aici tinerii erau iniţiaţi de un demon, numit Uniilă. Doar unul din 7 ajunge solomonar, restul erau trimisi la casele lor. Iniţierea şi pregătirea în tainele magiei şi ale naturii avea loc cam până la atingerea vârstei de 20 de ani, după care aceştia începeau a umbla prin lume, ducând o viaţă ascetă. Fiecare solomonar avea o carte care cuprindea toată înţelepciunea lumii şi toată magia, scrisă de mâna lui. Alături de aceasta mai au un toiag ori o secure cu diverse simboluri încrustate pe ea, care este instrumentul ce mediază voinţa solomonarului cu manifestarea în natură.
Din lacuri izolate aflate în piscuri de munte, aceşti magicieni îşi subjugă balaurii. Folcloristul Tudor Pamfile prezintă o perspectivă parţială asupra acestui ritual. Şarpele care nu a fost văzut de nimeni timp de 9 ani se transformă în balaur, căutându-şi apoi refugiu într-un lac fără fund. Solomonarul este cel care apoi folosindu-şi puterile ingheaţă lacul şi invocă ulterior balaurul (în unele versiuni îi foloseşte pe moroi pentru a ţintuii creatura până o încalecă, moment în care obţine puterea şi controlul asupra sa).
Nu se ştie vechimea acestui mit românesc, însă la un moment dat, a fost completat cu prezenţa unui alt personaj, un anti-solomonar, numit Maestru Pietrar. Acesta cunoştea (cel puţin parţial) magia solomonarilor şi era capabil de a o combate, putând alunga furtunile abătute astfel asupra satului. Maestrul Pietrar este adesea descris ca fiind un solomonar care a renunţat la aceea cale sau s-a îndrăgostit (căci dacă aceştia se îndrăgosteau de o fată îşi pierdau pe dată puterile) şi a revenit în rândul societăţii.
Numele acestei caste este cel mai probabil atribuit după creştinizarea spaţiului românesc, referindu-se la regele Solomon, care era privit ca un simbol al înţelepciunii, iar mai târziu pe scena mistică şi alchimică europeană, marele rege era perceput ca un mare magician, cu puterea de a-şi subjuga demonii (reprezentând lupta omului de a stăpânii natura, aceiaşi fiind situaţia şi a solomonarilor cu stăpânirea morilor şi a balaurilor).
Există teorii care susţin că aceştia sunt continuatorii preoţilor daci. Acestă teorie se bucură de următoarele argumente: viaţa ascetă a magicienilor, izolarea de societate, iniţierea în interiorul pământului, în peşteri, relaţia puternică cu natura şi controlul asupra balaurilor. Balaurul a jucat un rol important în cultura dacică, fiind chiar stema acestora (având însă un cap de lup), acesta reprezintă măreţia, grandoarea şi puterea naturii, pe care preoţii daci s-au străduit să o înţeleagă, iar călărirea acestui animal reprezentând chiar supunerea forţelor stihiale, asemănarea omului cu divinul.
Posibilitatea existenţei unei forme de societate secretă iniţiatică cu o oarecare continuitate dacică pe teritoriul carpatic mi se pare întrucâtva posibilă, deoarece mai ales în mediul rural s-au păstrat nenumărate tradiţii dacice (desigur oamenii neştiind acestă origine a credinţelor şi superstiţilor lor)
Solomonarii, personaje pur mitologice, sau o castă reală hiberbolizată de credinţele şi superstiţiile populare? O întrebare care, cel puţin pentru moment, va rămâne fără răspuns.
miercuri, 29 august 2012
marți, 28 august 2012
2012 şi sfârşitul lumii
Data de 21 decembrie 2012 aduce cu ea finalul unui ciclu temporal din calendarul mayaş, cunoscut sub numele de baktun (5125 de anii), dar în opinia unora ea aduce şi sfârşitul lumii aşa cum o ştim noi astăzi.
Identificarea acestei date ca fiind una apocaliptică se poate să-şi fi avut sursa din mitologia mayasă. Mai exact, acest popor considera că zeii făcuseră înainte 3 tentative, eşuate, de creare a omului. Prima a fost crearea unor oameni din lut, dar când zeii i-au pus pe pământ la primul contact cu apa aceştia s-au dizolvat. A doua încercare a fost crearea unor oameni din lemn. Aceştia puteau pluti pe apă şi zeii erau astfel fericiţi, până când înşă, oamenii de lemn au întâlnit focul şi au ars. Atunci s-a făcut a treia încercare şi astfel au fost creaţi oamenii de aur, rezistenţi atât la apă cât şi la foc, aceştia însă erau reci la atingere, muţi şi astfel zeii au fost din nou nemulţumiţi. Ultima încercare a fost crearea oameniilor din carne, care mici cum erau aduceau ofrande zeilor şi astfel îi mulţumeau pe aceştia. Astfel, unii au interpretat cele 4 geneze ale omenirii ca fiind lumi, civilizaţii distincte care au cunoscut fiecare câte o apocalipsă. Ultima lume a durat 13 baktun, adică în jur de 5125 de ani, iar odată cu finalul acesteia a început un nou ciclu pe data de 11 august 3114 î.Chr. Astfel 13 baktun de atunci se for finaliza pe 21 decembrie 2012. De aici prezumţia că la acea dată şi civilizaţia noastră va cunoaşte un sfârşit.
Un alt argument al celor ce propăvăduiesc această ipoteză (şi cel mai puternic promovat) este că civilizaţia mayasă, care elaborase un sistem atât de precis şi complex de măsurare a timpului, nu a făcut nici o altă menţiune despre timpul de după acestă dată, mai exact calendarul mayaş se opreşte în 2012.
Comunitatea New Age a elaborat o serie de posibile scenarii apocaliptice pornind de la alinierea planetelor care vor împinge pământul înspre Soare, la inversarea polilor, la ciocnirea cu un corp ceresc cum ar fi un asteroid ori cometă. S-a vehiculat şi varianta venirii extratereştilor desigur. Totuşi s-au propus şi ipoteze non-letale ca să spun aşa, care vorbesc despre elevarea rasei umane şi ridicarea acesteia la un nivel superior al conştiinţei.
Acestea fiind zise trebuie prezentată şi cealaltă parte a baricadei, care în principiu insistă că în data de 21 decembrie 2012...nu se va întâmpla nimic.
Mayaşii nu au prezis în nici o profeţie sfârşitul lumii la acestă dată, ori faptul că ar avea loc orice alt eveniment.
Deşi datorită eradicării culturii mayaşe de către spanioli, în special de către biserica catolică spaniolă, nu este perfect clară mitologia acestora şi apar variante ale mitului genezei umane în care cea de-a treia încercare de al face pe om a zeilor, omul de aur, nu a fost distrus, ci lăsat pe pământ alături de omul nou, reprezentând omul bogat, iar omul de carne pe cel sărac, cei doi învăţând să convieţuiască şi să se ajute. Aşadar cel mai probabil aceste mituri reprezintă simbolic adaptarea omului la mediu (lupta cu apa iar apoi cu focul, forţele naturii) şi structura societăţii mayase şi instigarea la armonie între clasele sociale (bogaţi - săraci).
Cercetătorii desfinţează ştiinţific toate scenariile apocaliptice. Nu vom fi loviţi atât de curând de vreun corp ceresc, cel puţin nu atât de mare încât să fie capabil să distrugă civilizaţia umană, poli, încă, nu se vor inversa, etc.
Cel mai de seamă argument care susţine că aceşti maeştrii ai calendarului au oprit numărătoarea la acestă zi deoarece ştiau ei ceva, este invalidat de ultimele descoperiri arheologice. Astfel, la Xultun unde se găsesc ruinele unui vechi oraş mayaş, s-a găsit o frescă care prezintă calcule ale calendarului, incluzând date de până la 7000 de ani de acum. În mod clar mayaşii nu şi-au oprit numărătoare la finalul acestui baktun.
Ca să concluzionez, vom afla în curând care dintre părţi are dreptate, sper doar ca întreaga atenţie a lumii către acestă zi să nu creeze cu adevărat o presiune psihică ducând la evenimente nedorite.
Identificarea acestei date ca fiind una apocaliptică se poate să-şi fi avut sursa din mitologia mayasă. Mai exact, acest popor considera că zeii făcuseră înainte 3 tentative, eşuate, de creare a omului. Prima a fost crearea unor oameni din lut, dar când zeii i-au pus pe pământ la primul contact cu apa aceştia s-au dizolvat. A doua încercare a fost crearea unor oameni din lemn. Aceştia puteau pluti pe apă şi zeii erau astfel fericiţi, până când înşă, oamenii de lemn au întâlnit focul şi au ars. Atunci s-a făcut a treia încercare şi astfel au fost creaţi oamenii de aur, rezistenţi atât la apă cât şi la foc, aceştia însă erau reci la atingere, muţi şi astfel zeii au fost din nou nemulţumiţi. Ultima încercare a fost crearea oameniilor din carne, care mici cum erau aduceau ofrande zeilor şi astfel îi mulţumeau pe aceştia. Astfel, unii au interpretat cele 4 geneze ale omenirii ca fiind lumi, civilizaţii distincte care au cunoscut fiecare câte o apocalipsă. Ultima lume a durat 13 baktun, adică în jur de 5125 de ani, iar odată cu finalul acesteia a început un nou ciclu pe data de 11 august 3114 î.Chr. Astfel 13 baktun de atunci se for finaliza pe 21 decembrie 2012. De aici prezumţia că la acea dată şi civilizaţia noastră va cunoaşte un sfârşit.
Un alt argument al celor ce propăvăduiesc această ipoteză (şi cel mai puternic promovat) este că civilizaţia mayasă, care elaborase un sistem atât de precis şi complex de măsurare a timpului, nu a făcut nici o altă menţiune despre timpul de după acestă dată, mai exact calendarul mayaş se opreşte în 2012.
Comunitatea New Age a elaborat o serie de posibile scenarii apocaliptice pornind de la alinierea planetelor care vor împinge pământul înspre Soare, la inversarea polilor, la ciocnirea cu un corp ceresc cum ar fi un asteroid ori cometă. S-a vehiculat şi varianta venirii extratereştilor desigur. Totuşi s-au propus şi ipoteze non-letale ca să spun aşa, care vorbesc despre elevarea rasei umane şi ridicarea acesteia la un nivel superior al conştiinţei.
Acestea fiind zise trebuie prezentată şi cealaltă parte a baricadei, care în principiu insistă că în data de 21 decembrie 2012...nu se va întâmpla nimic.
Mayaşii nu au prezis în nici o profeţie sfârşitul lumii la acestă dată, ori faptul că ar avea loc orice alt eveniment.
Deşi datorită eradicării culturii mayaşe de către spanioli, în special de către biserica catolică spaniolă, nu este perfect clară mitologia acestora şi apar variante ale mitului genezei umane în care cea de-a treia încercare de al face pe om a zeilor, omul de aur, nu a fost distrus, ci lăsat pe pământ alături de omul nou, reprezentând omul bogat, iar omul de carne pe cel sărac, cei doi învăţând să convieţuiască şi să se ajute. Aşadar cel mai probabil aceste mituri reprezintă simbolic adaptarea omului la mediu (lupta cu apa iar apoi cu focul, forţele naturii) şi structura societăţii mayase şi instigarea la armonie între clasele sociale (bogaţi - săraci).
Cercetătorii desfinţează ştiinţific toate scenariile apocaliptice. Nu vom fi loviţi atât de curând de vreun corp ceresc, cel puţin nu atât de mare încât să fie capabil să distrugă civilizaţia umană, poli, încă, nu se vor inversa, etc.
Cel mai de seamă argument care susţine că aceşti maeştrii ai calendarului au oprit numărătoarea la acestă zi deoarece ştiau ei ceva, este invalidat de ultimele descoperiri arheologice. Astfel, la Xultun unde se găsesc ruinele unui vechi oraş mayaş, s-a găsit o frescă care prezintă calcule ale calendarului, incluzând date de până la 7000 de ani de acum. În mod clar mayaşii nu şi-au oprit numărătoare la finalul acestui baktun.
Ca să concluzionez, vom afla în curând care dintre părţi are dreptate, sper doar ca întreaga atenţie a lumii către acestă zi să nu creeze cu adevărat o presiune psihică ducând la evenimente nedorite.
luni, 13 august 2012
Operele lui Shakespeare scrise de...Shakespeare?
William Shakespeare, unul dintre cei mai cunoscuti poeţi şi dramaturgi ai lumii şi perceput ca poetul naţional al Angliei, a lăsat în urma sa 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 poeme narative şi multe alte poezii. Dar oare este cu adevărat el cel ce a dăruit omenirii aceste opere sau e adevărul mult mai misterios şi aş cuteza să spun mai înşelător decât ne-am aştepta.
Voi trata în continuare toată problema în mod sistematic:
De ce nu William Shakespeare este cel ce a scris operele ce-i sunt atribuite:
1. Shakespear provenea din orăşelul Stradford-upon-Avon (de unde şi denumirea atribuită acestuia în mod popular ca Lebăda de Avon) dintr-o familie de lucrători analfabeţi. Nu există nici o dovadă că acesta ar fi urmat şcoala pregătitoare însă nici nu se poate infirma din acelaşi motiv. Un lucru însă se poate spune cu certitudine, William Shakespeare nu a urmat un alt nivel educaţional, superior şcolii pregătitoare.
Suprinzător, există numai 5 specimene ale scrisului marelui poet dramaturg, care toate 5 sunt semnăturile sale, trei dintre ele regăsindu-se pe testamentul său (testament care menţionează toate bunurile, însă nu face referire la nici un singur manuscris).
Mai mult de atât, toţi copii săi erau analfabeţi, fiica sa Judith neştiind nici măcar să se semneze.Ar părea la o primă vedere cel puţin ciudat şi ilogic ca un asemenea maestru al cuvintelor şi fin cunoscător a literaturii clasice nu ar fi avut grijă ca copii săi să primească o educaţie corespunzătoare valorii sociale dobândite de el.
2. Esenţa pieselor şi limbajul folosit îl elimină pe adevăratul Shakespear de la paternitatea acestora. Astfel, operele sunt presărate cu motive şi aluzii din literatura clasică şi contemporană, marea masă a acestora nefiind la aceea vreme disponibilă în limba engleză, iar din datele istorice nu rezultă că personajul discutat aici ar fi avut asemenea cunoştiinţe, ori existenţa circumstanţelor măcar în care le-ar fi putut dobândii. Mai mult de atât, în piesele acestuia se demonstrează o foarte bună cunoaştere a legilor Angliei, întrucât pe lângă aluzii literare se utilizează şi o multitudine de termeni juridici. Un ultim factor referitor la limbajul utilizat în operele lui Shakspeare este dat de prezenţa unor expresii din jargoul Universităţii Cambridge, pe care ştim cu certitudine din documente şi arhivele universităţii că William nu a a frecventat-o ca şi cursant.
Piese precum Romeo şi Julieta ori Neguţătorul din Veneţia descriu în mod detaliat geografia şi cultura din nordul Italiei, iar Zadarnicele chinuri ale dragostei trădează bârfele de la aceea vreme de la curtea regelui de Navarra, provincie situată pe teritoriul actual al Spaniei, toate acestea denunţând un autor care călătorise mult în raport cu perioada în care trăia.
De asemenea în operele Shakespearene, se prezintă într-un mod deosebit de realist tabieturile şi obiceiurile aristocraţiei elizabetane, perspective care ar fi fost destul de ocultate faţă de un fiu de fabricand de mănuşi şi negustor de lână.
3. De-a lungul vieţii sale, nu s-a bucurat de o recunoaştere deosebită în ochii altor autori recunoscuţi contemporani lui. În 1595, dramaturgul Robert Greene, îl numeşte pe Shakespeare un plagiator care "se remarcă numai prin îngâmfarea sa." Trebuie avut în vedere faptul că epoca elizabetană vuia de bârfe, satire şi jurnale, care cu toate par al omite pe William Shakespeare, cu excepţia a foarte puţine menţiuni nesemnificative pentru opera sa. Cu titlu de exemplu pentru asemenea menţiuni ar fi: încercarea acestuia de a se sustrage de la a plătii taxe, precum şi implicarea într-o bătaie cu delicvenţii din Surrey.
Moartea sa în 1616 nu a fost cu nimic mai specială. Era specific acelei perioade ca la moartea unui asemenea artist să aibă loc o revărsare de versuri în memoria acestuia de către autorii contemporani, fapt care de asemenea nu s-a întâmplat în cazul lui Shakespeare, moartea sa rămânând un eveniment doar pentru locuitorii orăşelului Stradford.
Dacă nu Shakespeare este autorul, atunci cine? Ipoteze:
1. Candidatul principal este Edward de Vere, contele de Oxford. Acesta a trăit între anii 1550-1604, fiind un nobil intelectual, educat la Cambridge unde a studiat dreptul. Un alt element care-l sugerează pe acesta ca autor al operelor este faptul că a călătorit mult prin întreaga Europă, în special prin Italia. Edward de Vere a finanţat o companie de teatru şi era cunoscut ca cel mai de seamă poet al curţii elizabetane. O carte din 1589 intitulată The Art of English Poesie îl numeşte "cel mai de seamă dintre gentilomii de la curte care au scris într-un mod lăudabil şi care au acceptat ca opera lor să nu le poarte semnătura." Din această menţiune rezultă că era o practică într-o oarecare măsură cunoscută ca anumiţi curteni să îşi publice operele literare sub un alt nume, alegând să rămână în anonimat. Motivul pentru care exista acest fenomen de a rămâne în anonimat era dat de modul în care era perceput şi privit teatrul în epoca elizabetană de către societate, perceput atunci asemănător cu modul în care este astăzi privită pornografia.
Un alt argument care îl plasează pe locul de candidat principal este faptul că viaţa sa şi interacţiunile sale cu nobilii şi curtenii elizabetanii este foarte bine reprezentată în sonetele lui Shakespeare.
Problema principală a acestei teorii însă, ia naştere cu moartea lui Oxford care are loc în 1604, întrucât opere atribuite lui Shakespeare încă continuă să apară mulţi ani după aceea.
2. Un alt candidat important este sir Fracis Bacon (1561-1626). Considerat ca fiind una dintre cele mai strălucite minţi ale epocii elizabetane, provenind dintr-o familie aristocrată, absolvent de Cambridge, a studiat dreptul la Gray's Inn, fiind un fin cunoscător de multiple limbi străine, avocat pledant şi renumit om politic, ocupând mai multe funcţii de nivel înalt. Încă de când studia dreptul acesta a scris o serie de piese pe care le pusese în scenă cu ajutorul colegiilor săi, fiind numit de unul dintre biografii săi ca "poet ascuns". Mai mult, în 1597 şi 1598 Joseph Hall şi John Marston, doi scriitor satirici, îi atribuie acestuie paternitatea poemelor Venus şi Adonis şi Violul Lucreţiei.
Acesta ar fi scris sub anonimat pentru motivele prezentate şi în cazul lui Edward de Vere şi anume ochii răi cu care era privit teatrul de către societate la aceea vreme şi incompatibilitatea acestui stigmat cu cea de politician de top.
Candidaţi mai sunt pe lângă cei doi însă de o importanţă mai scăzută. Astfel ar mai fi: Roger Manners conte de Rutland, Christopher Marlowe ori William Stanley, conte de Derby. S-a afirmat, cu privire la operele lui Shakespeare, şi că ar fi chiar rezultatul mai multor autori, fapt care ar explica variaţiile de tonalitate a pieselor precum şi vocabularul extins, mai bogat de două ori decât al oricărui alt poet englez.
Trebuie reţinut faptul că marea masă a academicienilor moderni îl consideră pe William Shakespeare ca fiind autorul poeziilor şi pieselor ce-n mod tradiţional îi sunt atribuite, celelalte teorii luptând încă pentru recunoaştere. Ambele tabere însă au în spatele lor argumente, dovezi şi prezumţii greu de dat la o parte.
Voi trata în continuare toată problema în mod sistematic:
De ce nu William Shakespeare este cel ce a scris operele ce-i sunt atribuite:
1. Shakespear provenea din orăşelul Stradford-upon-Avon (de unde şi denumirea atribuită acestuia în mod popular ca Lebăda de Avon) dintr-o familie de lucrători analfabeţi. Nu există nici o dovadă că acesta ar fi urmat şcoala pregătitoare însă nici nu se poate infirma din acelaşi motiv. Un lucru însă se poate spune cu certitudine, William Shakespeare nu a urmat un alt nivel educaţional, superior şcolii pregătitoare.
Suprinzător, există numai 5 specimene ale scrisului marelui poet dramaturg, care toate 5 sunt semnăturile sale, trei dintre ele regăsindu-se pe testamentul său (testament care menţionează toate bunurile, însă nu face referire la nici un singur manuscris).
Mai mult de atât, toţi copii săi erau analfabeţi, fiica sa Judith neştiind nici măcar să se semneze.Ar părea la o primă vedere cel puţin ciudat şi ilogic ca un asemenea maestru al cuvintelor şi fin cunoscător a literaturii clasice nu ar fi avut grijă ca copii săi să primească o educaţie corespunzătoare valorii sociale dobândite de el.
2. Esenţa pieselor şi limbajul folosit îl elimină pe adevăratul Shakespear de la paternitatea acestora. Astfel, operele sunt presărate cu motive şi aluzii din literatura clasică şi contemporană, marea masă a acestora nefiind la aceea vreme disponibilă în limba engleză, iar din datele istorice nu rezultă că personajul discutat aici ar fi avut asemenea cunoştiinţe, ori existenţa circumstanţelor măcar în care le-ar fi putut dobândii. Mai mult de atât, în piesele acestuia se demonstrează o foarte bună cunoaştere a legilor Angliei, întrucât pe lângă aluzii literare se utilizează şi o multitudine de termeni juridici. Un ultim factor referitor la limbajul utilizat în operele lui Shakspeare este dat de prezenţa unor expresii din jargoul Universităţii Cambridge, pe care ştim cu certitudine din documente şi arhivele universităţii că William nu a a frecventat-o ca şi cursant.
Piese precum Romeo şi Julieta ori Neguţătorul din Veneţia descriu în mod detaliat geografia şi cultura din nordul Italiei, iar Zadarnicele chinuri ale dragostei trădează bârfele de la aceea vreme de la curtea regelui de Navarra, provincie situată pe teritoriul actual al Spaniei, toate acestea denunţând un autor care călătorise mult în raport cu perioada în care trăia.
De asemenea în operele Shakespearene, se prezintă într-un mod deosebit de realist tabieturile şi obiceiurile aristocraţiei elizabetane, perspective care ar fi fost destul de ocultate faţă de un fiu de fabricand de mănuşi şi negustor de lână.
3. De-a lungul vieţii sale, nu s-a bucurat de o recunoaştere deosebită în ochii altor autori recunoscuţi contemporani lui. În 1595, dramaturgul Robert Greene, îl numeşte pe Shakespeare un plagiator care "se remarcă numai prin îngâmfarea sa." Trebuie avut în vedere faptul că epoca elizabetană vuia de bârfe, satire şi jurnale, care cu toate par al omite pe William Shakespeare, cu excepţia a foarte puţine menţiuni nesemnificative pentru opera sa. Cu titlu de exemplu pentru asemenea menţiuni ar fi: încercarea acestuia de a se sustrage de la a plătii taxe, precum şi implicarea într-o bătaie cu delicvenţii din Surrey.
Moartea sa în 1616 nu a fost cu nimic mai specială. Era specific acelei perioade ca la moartea unui asemenea artist să aibă loc o revărsare de versuri în memoria acestuia de către autorii contemporani, fapt care de asemenea nu s-a întâmplat în cazul lui Shakespeare, moartea sa rămânând un eveniment doar pentru locuitorii orăşelului Stradford.
Dacă nu Shakespeare este autorul, atunci cine? Ipoteze:
1. Candidatul principal este Edward de Vere, contele de Oxford. Acesta a trăit între anii 1550-1604, fiind un nobil intelectual, educat la Cambridge unde a studiat dreptul. Un alt element care-l sugerează pe acesta ca autor al operelor este faptul că a călătorit mult prin întreaga Europă, în special prin Italia. Edward de Vere a finanţat o companie de teatru şi era cunoscut ca cel mai de seamă poet al curţii elizabetane. O carte din 1589 intitulată The Art of English Poesie îl numeşte "cel mai de seamă dintre gentilomii de la curte care au scris într-un mod lăudabil şi care au acceptat ca opera lor să nu le poarte semnătura." Din această menţiune rezultă că era o practică într-o oarecare măsură cunoscută ca anumiţi curteni să îşi publice operele literare sub un alt nume, alegând să rămână în anonimat. Motivul pentru care exista acest fenomen de a rămâne în anonimat era dat de modul în care era perceput şi privit teatrul în epoca elizabetană de către societate, perceput atunci asemănător cu modul în care este astăzi privită pornografia.
Un alt argument care îl plasează pe locul de candidat principal este faptul că viaţa sa şi interacţiunile sale cu nobilii şi curtenii elizabetanii este foarte bine reprezentată în sonetele lui Shakespeare.
Problema principală a acestei teorii însă, ia naştere cu moartea lui Oxford care are loc în 1604, întrucât opere atribuite lui Shakespeare încă continuă să apară mulţi ani după aceea.
2. Un alt candidat important este sir Fracis Bacon (1561-1626). Considerat ca fiind una dintre cele mai strălucite minţi ale epocii elizabetane, provenind dintr-o familie aristocrată, absolvent de Cambridge, a studiat dreptul la Gray's Inn, fiind un fin cunoscător de multiple limbi străine, avocat pledant şi renumit om politic, ocupând mai multe funcţii de nivel înalt. Încă de când studia dreptul acesta a scris o serie de piese pe care le pusese în scenă cu ajutorul colegiilor săi, fiind numit de unul dintre biografii săi ca "poet ascuns". Mai mult, în 1597 şi 1598 Joseph Hall şi John Marston, doi scriitor satirici, îi atribuie acestuie paternitatea poemelor Venus şi Adonis şi Violul Lucreţiei.
Acesta ar fi scris sub anonimat pentru motivele prezentate şi în cazul lui Edward de Vere şi anume ochii răi cu care era privit teatrul de către societate la aceea vreme şi incompatibilitatea acestui stigmat cu cea de politician de top.
Candidaţi mai sunt pe lângă cei doi însă de o importanţă mai scăzută. Astfel ar mai fi: Roger Manners conte de Rutland, Christopher Marlowe ori William Stanley, conte de Derby. S-a afirmat, cu privire la operele lui Shakespeare, şi că ar fi chiar rezultatul mai multor autori, fapt care ar explica variaţiile de tonalitate a pieselor precum şi vocabularul extins, mai bogat de două ori decât al oricărui alt poet englez.
Trebuie reţinut faptul că marea masă a academicienilor moderni îl consideră pe William Shakespeare ca fiind autorul poeziilor şi pieselor ce-n mod tradiţional îi sunt atribuite, celelalte teorii luptând încă pentru recunoaştere. Ambele tabere însă au în spatele lor argumente, dovezi şi prezumţii greu de dat la o parte.
joi, 9 august 2012
Grupul Bilderberg
Stăpâni din umbră ai lumii, planificatori Noi Ordini Mondiale, urmaşi ai ordinului Iluminaţiilor Bavarezi, Grupul Bilderberg a fost "însărcinat" de către comentatorii teoriei conspiraţiei moderne cu toate relele posibile sau imposibile, apărând adesea ca un actor important pe scena manipulării şi conducerii lumii.
Ca să pornim de la început, Grupul Bilderberg, cum a fost el numit de gurile criticilor, a fost iniţiat de prinţul Bernhard al Olandei în 1954, ca o întrunire între oameni de afaceri, politicieni şi bancheri de top ai Europei şi Americii, având caracter informal, cu scopul de a forma o mai strânsă şi mai eficientă colaborare a societăţiilor civile din zona NATO, dar desigur şi a raporturilor politice dintre statele membre. Această primă întâlnire a avut loc la hotelul Bilderberg, de unde şi numele atribuit grupului. Următoarele întruniri ale acestora au avut loc anual şi au fost ţinute în diverse alte oraşe Europene şi din America de Nord.
Scopul iniţierii acestor întruniri a fost şi a rămas acela de a se crea un forum de discuţie la nivel mondial, unde elitele conducătoare să se poate întâlni şi discuta probleme majore, care în general reclamau o armonizare a acţiunilor între principalii actori pe scena politicii internaţionale. Ţinute în spatele uşilor închise, astfel toate sedinţele având un caracter informal şi drept urmare fiind oprit accesul pentru presă.
Şedinţele durează în general între 3 şi 4 zile, iar la finele lor nu de puţine ori au loc anumite schimbări de politică sau de strategie economică din partea celor ce-şi au reprezentarea în Grup.
Nişte nume cunoscute ale celor ce au frecventat mai devreme sau mai târziu în cariera lor aceste şedinţe ar fi David Rockefeller (membru iniţiator al primei întruniri), Bill Clinton, Bill Gates, Margaret Thatcher, preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn şi mulţi alţii.
Grupul Bilderberg este un luptător şi promotor al capitalismului, fără a se ascunde acest fapt, lucru deductibil şi doar din o simplă analiză a membrilor săi. Aceste întruniri au stat la baza înfiinţării Comisie Trilaterale (o altă candidată în teorii la titlul de păpuşar al globului) care funcţionează în principiu pe aceleaşi principii şi ideii, introducând însă în rândul membrilor şi oficiali ai guvernului Japonez şi oameni de afaceri semnificativi din acelaşi stat.
Trebuie menţionat că sedinţele Grupului Bilderberg au loc şi în zilele noastre, locaţia nefiind secretă ori ocultată, discuţiile membrilor însă da.
Ca să pornim de la început, Grupul Bilderberg, cum a fost el numit de gurile criticilor, a fost iniţiat de prinţul Bernhard al Olandei în 1954, ca o întrunire între oameni de afaceri, politicieni şi bancheri de top ai Europei şi Americii, având caracter informal, cu scopul de a forma o mai strânsă şi mai eficientă colaborare a societăţiilor civile din zona NATO, dar desigur şi a raporturilor politice dintre statele membre. Această primă întâlnire a avut loc la hotelul Bilderberg, de unde şi numele atribuit grupului. Următoarele întruniri ale acestora au avut loc anual şi au fost ţinute în diverse alte oraşe Europene şi din America de Nord.
Scopul iniţierii acestor întruniri a fost şi a rămas acela de a se crea un forum de discuţie la nivel mondial, unde elitele conducătoare să se poate întâlni şi discuta probleme majore, care în general reclamau o armonizare a acţiunilor între principalii actori pe scena politicii internaţionale. Ţinute în spatele uşilor închise, astfel toate sedinţele având un caracter informal şi drept urmare fiind oprit accesul pentru presă.
Şedinţele durează în general între 3 şi 4 zile, iar la finele lor nu de puţine ori au loc anumite schimbări de politică sau de strategie economică din partea celor ce-şi au reprezentarea în Grup.
Nişte nume cunoscute ale celor ce au frecventat mai devreme sau mai târziu în cariera lor aceste şedinţe ar fi David Rockefeller (membru iniţiator al primei întruniri), Bill Clinton, Bill Gates, Margaret Thatcher, preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn şi mulţi alţii.
Grupul Bilderberg este un luptător şi promotor al capitalismului, fără a se ascunde acest fapt, lucru deductibil şi doar din o simplă analiză a membrilor săi. Aceste întruniri au stat la baza înfiinţării Comisie Trilaterale (o altă candidată în teorii la titlul de păpuşar al globului) care funcţionează în principiu pe aceleaşi principii şi ideii, introducând însă în rândul membrilor şi oficiali ai guvernului Japonez şi oameni de afaceri semnificativi din acelaşi stat.
Trebuie menţionat că sedinţele Grupului Bilderberg au loc şi în zilele noastre, locaţia nefiind secretă ori ocultată, discuţiile membrilor însă da.
Introducere
De la începutul lumii, până azi, şi cel mai probabil până la sfârşitul ei, de va fi unul, anumite elemente caracterizate de o fineţe şi importanţă deosebită au fost ţinute secrete, ori au fost denaturate în transmiterea lor către populaţie într-o manieră sau alta de către cei ce au avut şi de către cei ce au puterea. În virtutea paradigmei societăţii de astăzi, faptul că se ţin secrete faţă de noi, de oamenii simpli, fie de către guverne ori societăţi secrete, este un mod de a gândi unanim acceptat. Problema apare atunci când în lipsa de informaţie totală, apar unii ori alţii, precizând că ei ar şti cu adevărat cum e situaţie, ducând doar la o dezinformare şi mai mare şi, pot spune fără rezerve, ajungând chiar până acolo unde înveninează mintea neiniţiaţilor.
Ceea ce voi încerca să realizez prin acest blog este să prezint date, informaţii, care vor fi expuse printr-o logică de bun simţ, comformă cu briciul lui Occam, pentru ca mai departe fiecare cititor să poate să-şi formeze singur o părere, pornind de la o bază obiectivă.
Voi trata subiecte diversificate de la societăţi secrete la lumi pierdute ori istorii ascunse, la diversele teorii ale conspiraţiei atât de mult dezbătute şi comentate la ora actuală.
Vă urez tuturor o lectură plăcută şi vă recomand să rămâneţi întotdeauna cu mintea deschisă, dar în acelaşi timp să filtraţi toate informaţiile, întotdeauna, prin bunul simţ al forului vostru interior.
Ceea ce voi încerca să realizez prin acest blog este să prezint date, informaţii, care vor fi expuse printr-o logică de bun simţ, comformă cu briciul lui Occam, pentru ca mai departe fiecare cititor să poate să-şi formeze singur o părere, pornind de la o bază obiectivă.
Voi trata subiecte diversificate de la societăţi secrete la lumi pierdute ori istorii ascunse, la diversele teorii ale conspiraţiei atât de mult dezbătute şi comentate la ora actuală.
Vă urez tuturor o lectură plăcută şi vă recomand să rămâneţi întotdeauna cu mintea deschisă, dar în acelaşi timp să filtraţi toate informaţiile, întotdeauna, prin bunul simţ al forului vostru interior.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)