Solomonarul (numit şi hultan ori zgrimţieş) este poate cel mai misterios personaj al mitologiei româneşti şi, din punctul meu de vedere, de departe cel mai interesant. Este descris de poveştile populare ca fiind un soi de vrăjitor, capabil să controleze vremea, mersul norilor, ploaia, având aşadar puteri depline în ce priveşte magia meteorologică. Solomonarii pot de asemenea să controleze moroii pe care ş-i subjugă pentru a-i folosi în operele lor şi cel mai de seamă este faptul că aceştia pot invoca şi controla balauri, pe care îi călăresc prin înaltul cerului.
Legendele populare ce îi privesc pe aceştia nu sunt clare cu privire la intenţiile solomonarilor, fiind priviţi atât ca agenţi ai diavolului, simpli vrăjitori ce şi-au vândut sufletul necuratului pentru puterea de a călării balauri, cât şi reprezentanţi ai ordinii, echilibrului şi dreptăţii. Se spune că aceştia umblau din sat în sat, îmbrăcaţi precum cerşetori pentru a testa mila şi bunătatea oamenilor. Dacă aceştia erau omenoşi cu ei, erau răsplătiţi cu vreme propice creşterii bucatelor, dar de erau răi le stricau semănăturile abătând furtuni şi grindină peste ele.
Conform legendei, nu oricine poate să ajungă solomonar ci doar cei oarecum predestinaţi. Copii care s-au născut cu "căiţă" pe cap (cel mai probabil acestă căiţă semnifică placenta) sau care erau al 7-lea fiu, uneori chiar al 7-lea fiu al unui al 7-lea fiu, în funcţie de zonă. Aceşti copii erau furaţi de mici de către un solomonar bătrân şi duşi într-o şcoală a iniţierii, plasată sub pământ, "pe lumea cealaltă". Aici tinerii erau iniţiaţi de un demon, numit Uniilă. Doar unul din 7 ajunge solomonar, restul erau trimisi la casele lor. Iniţierea şi pregătirea în tainele magiei şi ale naturii avea loc cam până la atingerea vârstei de 20 de ani, după care aceştia începeau a umbla prin lume, ducând o viaţă ascetă. Fiecare solomonar avea o carte care cuprindea toată înţelepciunea lumii şi toată magia, scrisă de mâna lui. Alături de aceasta mai au un toiag ori o secure cu diverse simboluri încrustate pe ea, care este instrumentul ce mediază voinţa solomonarului cu manifestarea în natură.
Din lacuri izolate aflate în piscuri de munte, aceşti magicieni îşi subjugă balaurii. Folcloristul Tudor Pamfile prezintă o perspectivă parţială asupra acestui ritual. Şarpele care nu a fost văzut de nimeni timp de 9 ani se transformă în balaur, căutându-şi apoi refugiu într-un lac fără fund. Solomonarul este cel care apoi folosindu-şi puterile ingheaţă lacul şi invocă ulterior balaurul (în unele versiuni îi foloseşte pe moroi pentru a ţintuii creatura până o încalecă, moment în care obţine puterea şi controlul asupra sa).
Nu se ştie vechimea acestui mit românesc, însă la un moment dat, a fost completat cu prezenţa unui alt personaj, un anti-solomonar, numit Maestru Pietrar. Acesta cunoştea (cel puţin parţial) magia solomonarilor şi era capabil de a o combate, putând alunga furtunile abătute astfel asupra satului. Maestrul Pietrar este adesea descris ca fiind un solomonar care a renunţat la aceea cale sau s-a îndrăgostit (căci dacă aceştia se îndrăgosteau de o fată îşi pierdau pe dată puterile) şi a revenit în rândul societăţii.
Numele acestei caste este cel mai probabil atribuit după creştinizarea spaţiului românesc, referindu-se la regele Solomon, care era privit ca un simbol al înţelepciunii, iar mai târziu pe scena mistică şi alchimică europeană, marele rege era perceput ca un mare magician, cu puterea de a-şi subjuga demonii (reprezentând lupta omului de a stăpânii natura, aceiaşi fiind situaţia şi a solomonarilor cu stăpânirea morilor şi a balaurilor).
Există teorii care susţin că aceştia sunt continuatorii preoţilor daci. Acestă teorie se bucură de următoarele argumente: viaţa ascetă a magicienilor, izolarea de societate, iniţierea în interiorul pământului, în peşteri, relaţia puternică cu natura şi controlul asupra balaurilor. Balaurul a jucat un rol important în cultura dacică, fiind chiar stema acestora (având însă un cap de lup), acesta reprezintă măreţia, grandoarea şi puterea naturii, pe care preoţii daci s-au străduit să o înţeleagă, iar călărirea acestui animal reprezentând chiar supunerea forţelor stihiale, asemănarea omului cu divinul.
Posibilitatea existenţei unei forme de societate secretă iniţiatică cu o oarecare continuitate dacică pe teritoriul carpatic mi se pare întrucâtva posibilă, deoarece mai ales în mediul rural s-au păstrat nenumărate tradiţii dacice (desigur oamenii neştiind acestă origine a credinţelor şi superstiţilor lor)
Solomonarii, personaje pur mitologice, sau o castă reală hiberbolizată de credinţele şi superstiţiile populare? O întrebare care, cel puţin pentru moment, va rămâne fără răspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu